Amintiri din copilarie – 3. La doctor

Incepand cu momentul in care am inceput sa rad, am ras tare colorat. Si de atunci nu s-a mai schimbat mare lucru. Ca dovada a acestui fapt am o caseta pe care m-au inregistrat parintii cand radeam la 10 luni. Acum, fiecare copil rade frumos, dar va jur, ca mine n-a fost nimeni!  Ce sunet cristalin! Pacat ca nu m-am nascut in America, acum as fi trecut demult de stadiul: copilul minune al Americii. Serios, mai ceva ca Shirley Temple.
Cea mai vestita poveste despre interactiunile mele cu lumea buna sunt cele din cabinetul doctoritei, pe care mama o lauda si acum. Eu nu-mi amintesc mare lucru, ci doar salile acelea inalte, totul in alb si scaunele tipic comuniste care si acum se mai gasesc in unele spitale si chestia aia de mi-o baga in gura sa vada de am rosu in gat, metalica, care mereu imi facea mai multa greata.
Pentru a continua povestirea trebuie sa fac o mica paranteza. Eu am un frate mai mare decat mine. Un tip foarte special.

Eu il iubesc tare mult si regret ca i-am amarat zilele cand eram mica. Revenind… Cand m-au adus de la spital, el era atat de mandru ca are o sora ca-si chema toti  prietenii sa vada minunea. Ei saracii erau satui de oracaieli la casele lor, numai de-ale altora nu mai aveau chef.
Revenind… V-am spus ca eram o fire foarte sociabila. Iar doctorita de fiecare data ma “scuipa” ca sa nu ma deoache. Ma intreaba ea intr-o zi ce mai face fratiorul.
Eu: E acasa pedepsit, nu are voie afara.
Ea: Dar de ce draga, ce a facut?
Eu: A luat nota 4!
Ea: Eeeei nu mai spune, dar tu cat o sa iei?
Eu: Eeeeu? ZECE!
Am redat povestirea exact asa cum o spune mama, de fiecare data cand prinde pe cate cineva care nu o stie. Tare mandra mai era ea de odrasla ei care la 3 ani promitea ca o sa ia 10. Si-acum spune: Eh, si te-ai tinut de cuvant. Cine ar fi crezut?!