Lullaby

Am prins luna intre maini si ti-am daruit-o cu sufletul deschis si mintea limpede. Era o dimineata cand era vulnerabila, obosita dupa ce a luminat o noapte intreaga, atunci cand am prins-o. Deci, da, ai putea spune ca ti-am daruit luna de pe cer. Apoi tu mi-ai cantat la ureche un catec de leagan, moment ce m-a transpus in visare. Am alergat impreuna prin campuri cu maci, prin lanuri de levantica si ne-am impletit cunune.
Eram copii si visam ca vom fi eroi, ca vom schimba lumea si ca o vom face mai frumoasa. S-a intamplat insa inevitabilul, am crescut si am uitat de lupta intru bine, am inceput sa ducem lupta pentru sine. Am devenit egoisti, am uitat de maci si de lavanda, de canepa aspra care ne zgaria picioarele si de spicele de grau pe care ni le puneam in par, de fructele verzi si acre care ne strapezeau gura, de bondarii cu care ne luptam, de licuricii care nu se lasau prinsi, de casutele mici din argila de la parau, de iezii care se speriau ingrozitor de des din cauza noastra… Am uitat unul de altul.
Cand ne revedem, dupa ani si ani, ne ingaimam un salut stingher, nestiind daca omul din fata noastra isi aminteste.

Noi insa nu stim oare ca sufletul nu uita? Nu stim ca luna a vegheat in continuare si ca inima a tresarit la fiecare raza care aducea cu sine amintiri ascunse intr-un cufar cu minuni?
Ia-ma de mana, sa alergam razand colorat si sa salvam lumea!
(Acest text este dedicat tuturor celor ce trec  pe aici, fiindca, fie ca ne cunoastem sau nu, ne-am bucurat “impreuna” de vremurile copilariei si inocentei.)
Foto